Insa stiu asa de sigur ca il iubesc, oh cat il iubesc... habar n-am cat, mai mult decat pe mine.
Imi e teama ca voi face ceva gresit.
Il iubesc; nu as vrea sa-l pierd si pe el.
Am pierdut atatea persoane in ultima vreme incat la un moment mi-e teama ca ma voi pierde chiar si pe mine. Le-am iubit si nu neg ca inca le mai iubesc. Au fost persoanele care m-au ajutat intr-un fel sa devin cate ceva din ceea ce sunt astazi; m-au sprijinit .
Mi-e teama ca nu pierd iar persoanele de care m-am atasat si care au dat un strop de fericire vietii mele. De la atatea pierderi ma simt deja destul de rau dar incerc sa nu-i ranesc si pe cei din prezentul meu care dupa atatea inca mai tin la mine .Mi-e teama in unele momente chiar si de mine.
Mi-e asa de teama de lucrurile pe care as putea sa le fac cand starea mea de neliniste persista; imi e teama ca reactionez la nervi, iar apoi nu mai pot schimba nimic . Am ranit destul si inca nu m-am saturat .
As vrea sa-mi calc al naibi' orgoliu si sa-i dau drumul intr-o prapastie, imi e asa rau cu el; nu stiu, ma hranesc cu el si totusi nu-mi aduce decat probleme . As vrea sa fug, sa-i iau in brate pe toti, sa tip de bucurie, sa-i fac pe toti sa rada odata cu mine, sa-i fac sa zambeasca, sa las de la mine, sa-i fac fericiti .
Dar ... orgoliul ma tine legata si impune ca nu e ok sa fac asta .
Nu-mi e ok asa .
Ii iubesc pe toti, chiar si pe cei care m-au ranit si pe cei care ma urasc si pe cei care ma vor rani . Pe toti .
Am pus armele jos si mi-am ranit orgoliul : VA IUBESC !
