Scrisoare netrimisa pentru el.

(c) Pentru el.
 Ce mai faci? Esti bine? Ma mai cunosti? Iti mai aduci aminte de mine?
 A trecut ceva timp de cand nu am mai vorbit, de cand nu ne-am vazut. Pana acum ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu lipsa ta dar nu, nu m-am obisnuit. Imi e dor, dar nu un dor norma; ci un dor mortal, unul care ma macina si ma distruge lent, lent dar sigur. Am cladit impreuna universul nostru sigur pe care absolut nimeni nu l-ar fi putut darama; sau cel putin asta am crezut eu. Si ghici ce? M-am inselat. Ai daramat zidul increderii, cel al iubirii, cel al sinceritatii si cel al loialitatii, ziduri care alcatuiau un univers propriu; ai daramat totul peste mine; caramizi grele de incredere s-au prabusit peste mine, spargand astfel ceea ce eram odata.
 Am vrut sa tip, sa plang dar doar am zambit.
 Nu ti-am cerut explicatii, niciodata nu mi-ai oferit explicatii asa ca am vrut sa te las sa pleci lasand doar ce vrei tu in urma. Si asta ai si facut: ai lasat in urma cel mai bun lucru care ti s-a intamplat vreodata. Iti aduci aminte, asa-i? Da, strainule, ziua magnifica de august in care ai spus, in timp ce ma imbratisai: " esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat! " .
 Sunt obosita, oricat de mult as vrea sa nu ma gandesc la ce-a fost, o fac cu regularitate. Sunt slaba, ma ranesc singura tinandu-ma in viata dupa plecarea ta, plecarea coastelor mele. Fara coastele sale omul e infirm, sunt un om infirm. As putea sa-mi pun unele artificiale, dar ce rost, iubitule? Tu nu erai artificial in ciuda tuturor minciunilor si scuzelor pe care le auzeam prea des. Voi ramane imobilizata in coltul meu de univers, univers ce a fost reconstruit cu ajutorul tuturor caramizilor sparte. Dar nu mai sunt in ordine, nu reusesc sa le gasesc. Oricum, niciodata nu am fost o femeie ordonata, amestecam sentimentele exact cum era mai gresit. Nu mi-ai cerut nimic si ti-am dat totul, poate ca stiai ca pleci si nu aveai cum sa duci atata dragoste si incredere in spate.
 Nu mai am mult de trait, iubitule, infirmii au sanse reduse.
 Desi nu-ti pare rau, voi muri in curand. In felul asta poate voi uita de tot de tine.
 Cand voi rupe franghia care inca ne mai leaga sufletele, desi ele se zbat zi si noapte neincetat, poate nu voi mai simti nimic.
 Inca ma raneste orice amintiri, dar iubesc sa implinesc dorintele oamenilor; asa ca daca dorinta ta a fost sa pleci, nu mi-a mai ramas nimic de facut.

tic-tac

© " şi cât ai clipi rămâi singură. Uşor-uşor toţi se indepărtează, te uită, te inlocuiesc. Nu le e greu de loc, le e chiar mai simplu decat ai crede. Aşa sunt oamenii. Iar tu rămâi si baţi pasul pe loc, regreţi, plângi, ţipi, nu mai eşti tu, dar e deja târziu, şi-au lăsat amprenta si au fugit spre infinit, lor le e mai bine fără tine. Dar tu ? Tu eşti slab si te doare. Dar ei ? Ei nu inţeleg si nu vor inţelege niciodata. Misiunea lor a fost aceea de a te invăţa lecţia iar apoi au plecat, mai au multe lecţii de oferit. Poate şi tu la rândul tau vei oferi lecţii. "

Alb prematur.

(c) Ajungi intr-un punct in care pur si simplu obosesti sa parcurgi drumuri de unul singur. Vezi sfarsitul cu ochiul liber. Are culoarea alb. Dar nu un alb obisnuit, un alb proaspat scos din sursa, un alb prematur. Am obosit sa sper ca maine va fi mai bine, ca va fi soare, ca voi mai intalni iubirea, ca voi mai redescopori prietenia adevarata. Sunt slaba, ranesc ce iubesc, spun ca-mi pare rau si chiar imi pare. Universul meu s-a prabusit, s-a facut scrum, a ars din temelii. Si odata cu el am ars si eu. Dar nu de tot. Mai sunt inca bucatele din mine neatinse de flacara tradarii si inca respir. Respir, traiesc si plang in continuare. Am ramas aici, pustiita si inecata in amintiri. Nu mai sunt eu, nu aici si nu acum. Sunt doar neinsemnatul punct de pe hartia neinsemnata din acest univers neinsemnat. Vorbesc despre tot de parca as cunoaste tot, dar nu cunosc nimic. Nu stiu si nu simt nimic. Sau poate nu mai vreau. Sunt ca un infractor, un infractor care a ucis sperante si a platit scump pentru asta.. si continui sa platesc mai mult decat este nevoie de parca as fi distrus universul cuiva. Exact asa cum au facut unii cu universul meu, dar ei nu au platit. Doar primesc.
Au distrus si primesc lucruri bune.

What you see I see.

(c) Am plecat, imi astept trenul intr-o gara in care nu asteapta multa lume, sunt doar cativa nefericiti care isi asteapta fie sfarsitul, fie speranta care-i mai poate tine in viata. Sunt dezamagita, sunt intr-o continua fuga de necunoscut; eu sunt necunoscutul si ma tem de mine pe zi ce trece.
 Cum mai esti? Esti bine? Ti-e dor? Spune-mi, straine, spune-mi!
 Am incetat de mult sa mai sper ca-mi vei mai scrie sau ca-mi vei mai raspunde vreodata la intrebari. M-am obisnuit cu ideea ca n-a fost sa fie.
 Oare ai observat ca am plecat? Ce prostut esti, crezi ca a voi intoarce. De asta nu iti pasa, nu? De asta nu te obosesti sa ma faci sa ma intorc?
 Daca vrei sa ma acuzi ca am plecat.. gandeste-te.. mi-ai dat vreun motiv sa raman?
 Nu sunt suparata, nu ar trebui sa fiu. Sunt doar dezamagita, dar te-am iertat de mult.
 Nu am uitat insa nimic, am aruncat toate amintirile intr-o valiza, am pus chipul tau neasupra si am inchis valiza cu brutalitate.
 Nu voi lua amintirile cu mine, inainte sa ma urc in tren voi arde totul si voi urca goala si fara resentimente. Voi incepe un nou capitol fara sa fiu influentata de trecut.
 Inca simt tot ce simtit si tu, aud tot ce auzi si tu, vad tot ceea ce vezi si tu. Inca suntem in intreg si vom fi pana cand voi arde tot trecutul. Nu-ti va fi dor de mine, sunt stupida, incapatanata, orgolioasa si destul de nesuferita. Cine ar duce dorul unei asemenea fiinte? Nimeni, exact.

Sperante desarte.

(c) Mereu m-am intrebat daca ii este frica cuiva sa ma piarda. Nu m-as arunca in fata masinii, nu as fugi de acasa si nici nu m-as arunca dupa bloc. Nu as face nici un gest care sa invinovateasca pe cineva, doar sunt intrigata daca disparitia mea ar intrista pe cineva, daca mi-ar duce cineva cu adevarat dorul pentru simplul fapt ca am fost o fiica buna, o prietena buna sau un simplu om placut, nu pentru ca acum vinovatia se va abate peste cunoscuti. Mi-ar placea sa stiu ca intr-un colt al pamantului, cat mai aproape sau cat mai departe, cuiva ii pasa de mine si ii e frica sa ma piarda. Mi-ar placea sa stiu ca ii pasa cuiva cu adevarat..

Durere prematura.

(c) Fugeam fara oprire spre abisul intunecat al temerilor mele; nu-mi pasa de nimeni si voiam sa uit ce-am fost; procesul de uitare se derula incetisor dar era pe cale sa functioneze, cand o mana calduta ma apuca de incheietura si ma trage inapoi.
- De ce fugi mereu de problemele tale?
L-am privit fix si am vrut sa ma smucesc dar ma tinea strans.
- Eu sunt problema!
- Iar eu sunt rezolvarea, ce faci?
- Tu esti doar inrautatirea situatiei!
- Iubirea e problema..
- Iubirea e problema!
- Iubirea insasi tine loc de orice prin ea insasi, in iubire nimic nu e degeaba!
- Vreau sa plec, da-mi drumul!
- Crezi ca fuga e solutia?
- Singura care mi-a mai ramas.
- Cedezi destul de usor.
 L-am impins cu brutalitate in piept si a ramas nemiscat.
- Tu imi vorbesti mie de iubire si de fuga!? Tu cel care iti bati joc si ramai doar pentru a mai imparti niste iluzii?
- Ei sunt problema, ai dreptate..
- Nu ma incalzeste cu nimic ca-mi dai dreptate.
- Vreau sa fiu alaturi de tine!
- Am vrut sa fi alaturi de mine cand am aflam pe barna in timpul cutremurului, nu acum cand hinaresc in abis cautand solutii.
- Acum pari defapt a fi la mijloc.
- Acum poti sa te opresti dina mai face pe grijuliul cu mine, m-am saturat sa te prefaci ca-ti pasa!
- Dar imi pasa!
- Te rog lasa-ma sa..
Am simtit cum buzele lui moi si fierbinti se apasa cu brutalitate peste cele reci si uscate ale mele. Am ramas imbibati in dorinta si iubire formand un tablou, reflectand toate anotimpurile iubirii.
 Cand faci pact cu demonul, esti alui pana la sfarsitul veacului.
 Si asa am ramas contopindu-ne, ani de-a randul, soarele si luna intr-un tablou perfect pictat de cel mai bun artist. In si iang, x si y, apa si focul, demonul si... insusi subalternul sau.
 Tablou perfect, asezat pe peretele cerului, reflectand iubiri nespuse, ganduri nerostite, indoieli, tristeti si rani adanci.

Banalitati.

 (c)
 Poate tu crezi ca daca nu iti spun in fiecare clipa ca-mi pasa, am uitat totul si sunt un monstru fara resentimente.
 Poate tu crezi ca dupa ploaie neaparat trebuie sa apara soarele.
 Poate tu crezi ca o inima franta mai poate sa bata ca inainte.
 Poate tu crezi ca o vorba spusa la nervi poate fi uitata.
 Poate tu crezi ca un gest facut in glume este o gluma pentru toti.
 Poate tu crezi ca iubirea e magica.
 Dar tu.. tu nu-ti dai seama ca ceea ce crezi, crezi doar tu?
Imi aduc aminte fiecare gest, fiecare cuvant din fiecare moment.
Imi aduc aminte fiecare promisiune facuta.
Imi pasa de tine in fiecare clipa, mai ales cand nu ti-o spun.
Dupa ploaie pot veni alte ploi.
O inima franta nu va mai bate niciodata la fel.
Vorbele spuse adesea la nervi sunt exact gandurile tale pe care ti-e teama sa le spui crezand ca vor durea, dar in final le spui si dor mai tare pentru ca nu au fost spuse la timp.
Gesturile tale glumete nu sunt amuzante pentru toti.
Iubirea e magie, dar magie e doar o iluzie.
Tu, increzatorule, opreste-te putin din a te mai hranii cu iluzii si asculta ce-am de spus:
" Azi am obosit sa te astept pentru ca ai pornit ultimul in cursa si nu cred ca ne vom mai regasi niciodata. Mi-ar placea sa fiu inteleasa, dar acum sunt doar dezamagita. Aminteste-ti de mine peste ani.
    Cu drag, o anonima cunoscuta. "
Poate tu crezi ca daca nu mai vorbesc despre tine nu-mi aduc aminte de fiecare gest, fiecare cuvant.