Am ochii ba albastri, ba tristi.

(c)
Acum simt cum ranile mi se deschid, iar soarele rasuceste cutitul in ranile redeschise. Nu invinovatesc soarele, nu e vina lui. E doar vina momentelor frumoase care s-au petrecut intr-o zi cu soare. Momente care s-au pierdut in zari si nu vor mai reveni niciodata. Am pierdut lupta ? Am pierdut totul ? As lua-o de la capat, dar ce rost? Ce rost sa te zbati pe uscat cu atatia oameni in jur carora tristetea si suferinta ta lor le sunt indiferente ? Ce rost ?! Exact, nici un rost. Continui agale drumul plin de agitatie. Simt cum acei ochi caprui ma urmaresc la fiecare pas, invinovatindu-ma si mai mult cu fiecare clipa care trece. Mi-ar placea sa nu fi descoperit niciodata ce inseamna tristetea, uitarea, ura, tradarea, iubirea.. dar nu iubirea cea adevarata, ci iubirea in zadar; ca si cum ai cauta pesti intr-o balta care a secat; cauti si cauti tot sperand sa gasesti unul cat de mic.. si totul e in zadar - ca si un iubire : stii ca nu vei primi iubire din partea acelei persoane, dar continui sa speri si speri si tot te hranesti cu sperante desarte desi stii ca-i in zadar. Mi-ar fi placut sa raman cu ochii mei albastri, dar nu.. am ochii ba albastri, ba tristi..
Privesc in gol privelistea ce mi se asterne in fata. Totul e alb, iarna si-a pus amprenta pe oras. Albul reprezinta puritate. Dupa zile intregi in care cerul a pierdut sute sau poate mii de fulgi, soarele a dat la o parte totul. Isi face loc buimac printre nori. Zapada nu se topeste doar de la doua raze de soare, dar scalda orasul intr-o baie de nostalgie.